Vezi ce face copilul tău
Vezi ce face copilul tău – acesta este sloganul unei campanii de comunicare lansată recent de Ministerul Educaţiei. Timp de 8 luni, părinţii din fiecare localitate a Rep. Moldova vor fi familiarizaţi cu modalităţile de implicare în educarea copiilor.
Ministrul Educaţiei, Leonid Bujor a menţionat că nu este suficient ca grădiniţa sau şcoala să se ocupe de educaţia copiilor. Fără implicarea celui mai important actor, părintele, munca profesorilor este zadarnică. Controlul părinţilor în formarea tinerei generaţii nu întotdeauna este la nivelul cerinţelor sistemului de învăţământ.Violenţa în familie, neglijenţa faţă de ei în perioada şcolară poate provoca consecinţe grave asupra psihicului copilului.
Ministerul Educaţiei îşi propune să sensibilizeze părinţii prin două căi. La nivel local vor fi organizate şedinţe cu părinţii în vederea implicării acestora în educaţia copiilor. În familii vor fi distribuite postere cu mesajul şi sloganul campaniei. Iar, la nivel naţional vor fi difuzate spoturi, emisiuni video şi radio, articole plasate în presa scrisă şi electronică în vederea implicării părinţilor în educaţia copiilor.
Reprezentanta Băncii Mondiale, Scherezad J.Monami Latif, a salutat disponibilitatea şi dorinţa Ministerului Educaţiei de la Chişinău de a se implica în îmbunătăţirea calităţii unui domeniu dificil cum ar fi relaţiile părinţi-copii. “Educaţia de calitate nu este pur şi simplu o clădire a şcolii, este foarte important să cunoaştem ce este în clădirea aceasta: nivelul de studiu al profesorilor, încălzire, mâncare. Educaţia de calitate este rezultatul muncii întregii societăţi, aportul cel mai mare fiind aşteptat de la părinţi” a adăugat dna Scherezad.
În cadrul emisiunilor specialiştii în domeniu vor veni cu recomandări, părinţii vor împărtăşi experienţa lor, unde, se vor discuta metode de îmbunătăţire a relaţiei părinte-pedagod-copil.
Campania de comunicare “Vezi ce face copilul tău” se va desfăşura în perioada martie – iunie şi septembrie – decembrie 2010. Campanie realizată în cadrul proiectului “Educaţie de calitate în mediul rural din Moldova”, implimentat de Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova cu suportul Băncii Mondiale.
Anastasia Seraciov
Explore posts in the same categories: StiriEtichete: vezi ce face copilul tau
You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.
martie 6, 2010 la 11:47 am
Poate ajuta…
Ai grija – e sub copyright.
Ce înseamnă a-ţi “disciplina” copilul
Are sens să-i interzici unui sugar să butoneze telecomanda de la DVD? Cum ar trebui să reacţionezi când copilul tău preşcolar are o ieşire nervoasă? Ce trebuie să faci pentru ca adolescentul tău copil să-ţi respecte autoritatea?
E mai puţin importantă vârsta copilului. Cu adevărat important este ca disciplina să fie privită ca o responsabilitate coerentă. Părinţi şau copii, cu toţii trebuie să învăţam că există reguli şi că faptele noastre au consecinţe. Nu suntem scutiţi niciunul dintre noi de această realitate. Aici nu există excepţii de la regulă. Iertarea în sine devine aşadar tot o regulă.
Totuşi, vârsta contează, ca sugestie bună de luat în seamă. Să încercăm! Nici o informaţie dintre cele ce urmează nu trebuie neglijată. În cel mai rău caz, va rămâne doar reper util în sine.
Până la 2 ani
Curiozitatea defineşte copilul până la vârsta de doi ani. El atinge, apucă, muşcă, gusta, sau aruncă şi respinge obiecte, de la alimente şi dulciuri până la bijuterii şi echipamente electronice. Cel mai simplu şi eficient cuvânt pe care îl poţi rosti atunci când e vorba de un obiect care i-ar putea face rău este “Nu!”, însoţit de îndepărtarea respectivului obiect din raza de acţiune a copilului sau de atragerea atenţiei lui în altă parte. Un “nu” ferm rostit şi o îndeletnicire alternativă oferită, de nu mai mult de doua minute, îi vor aduce calmul de care are nevoie. E mai uşor şi mai bine să ascunzi un obiect “primejdios” decât să-i interzici punitiv copilului accesul la el.
Orice pedeapsă fizică (o palmă, ridicarea tonului etc.) este lipsită de sens: la această vârstă copilul e încă incapabil să asocieze gestul lui cu pedeapsa. Va resimţi însă durerea de neînţeles.
Apoi, fiţi conştienţi că sunteţi, la vârsta lui şi pentru ochii lui, singurele modele de viaţă pe care le are la îndemână şi pe care le va copia cu siguranţă. El va deveni ceea ce voi îi arătaţi, comportamental vorbind.
De la 3 la 5 ani
Pe măsură ce copilul creşte şi începe să asocieze propriile fapte cu consecinţele trebuie să fiţi siguri că l-aţi învăţat “regulile casei voastre”. Sunt primele reguli pe care le învaţă. Dacă nu reuşiţi să i le transmiteţi să nu vă miraţi că nu va întelege mai târziu conceptul de “lege”.
Să luăm un exemplu banal: copilul se apucă să mâzgălească cu o cariocă pereţii interiori sau exteriori ai casei. E de dorit ca, după ce îi explicaţi că nu e chiar în regulă ce a făcut, să îl puneţi să contribuie la readucerea, prin vopsire, a respectivului perete la starea sa iniţială. Sau măcar să-i interziceţi să mai pună mâna pe cariocă în ziua respectivă, după ce v-aţi asigurat ca vizualizează travaliul revopsirii zidului. Presupunând că poimâine va mâzgali iar zidul, responsabilitatea acelui repetat travaliu îi va reveni în totalitate… E o forma de a-i arăta deopotrivă înainte şi după care sunt consecinţele unei fapte.
Cu cât mai repede părinţii reuşesc să impună că “regula e asta, stabilită de noi: ori o respecţi, ori suporţi consecinţele”, cu atât mai bine pentru toată lumea. E de dorit ca atenţia să fie constantă: orice neglijare a unei fapte neadecvate riscă să se transforme într-un precedent riscant, din punct de vedere psihologic. O greşeală va atrage după sine alte greşeli, din ce în ce mai greu de îndreptat.
Rigoarea privind regulile şi unanimitatea impunerii lor au greutate. Orice disensiune familială înseamnă o potenţială sursă de confuzie.
Pe de ală parte, în acelaşi timp cu stabilirea regulilor, trebuie găsit un echilibru între mustrări şi laude. O faptă greşită trebuie sancţionată, dar una bună trebuie recompensată. Urmările unei aprecieri pozitive sunt deseori subestimate. Nu trebuie să uităm că o vorbă bună este la fel de preţioasă ca o “muştruluire” justificată. De aici începe educaţia. A-i spune copilului că a făcut foarte bine că şi-a împărţit jucăriile cu un prieten este o vorbă pe care n-o va uita şi care se va transforma în viaţa lui în ceea ce numim altruism, ca valoare umană. A-l pedepsi pentru că a refuzat să-şi împartă jucariile cu un prieten are în schimb o învăţătură neplăcută, frustrantă şi ineficientă. Întotdeauna e mai bine să-i spui copilului ce e bine de făcut, mai degrabă decât să-i arăţi ce n-a făcut bine.
La limită puteţi apela la un truc: o hartă calendaristică pe care copilul să noteze zilnic faptele bune, respective rele, astfel încât să-şi poată urmări evoluţia, să fie mai atent la ce face, să identifice problemele pe care le are şi să le corecteze.
Pauzele, adică timpul în care nu stăm cu ochii pe copil, este în continuare indicat. Este chiar timpul în care copilul are nevoie să se analizeze pe sine însuşi. Totuşi, nu-l confundaţi cu trimisul în camera lui, unde are calculator, jocuri video, TV sau staţie de amplificare… Şi durata contează. Unii specialişti spun că un minut pe an e suficient, alţii zic că trebuie să îl laşi până se linişteşte… Cel mai sigur e să nu uitaţi de el…
De la 6 la 8 ani
Să continuăm cu importanţa pauzelor şi a sublinierii consecinţelor faptelor.
Din nou, continuitatea riguroasă este definitorie. Nu e loc nici aici de vreun compromis care se va dovedi ulterior primejdios. Copilul trebuie să înţeleagă că e “pe bune” ce ai rostit. Sigur că da, există loc pentru nuanţe, marje de eroare, însă o anumită rigoare trebuie păstrată neştirbită.
Aveţi mare grijă să nu rostiţi ameninţări definitive (“dacă mai trânteşti o dată uşa te-ai lins pe bot de televizor în seara asta!” – de pildă), care să pară nerealiste. O vorbă rostită la nervi va compromite alte ulterioare sfaturi sau mustrări. Apoi, aveţi grijă ca orice decizie pe care o anunţati să fie şi îndeplinită. Altfel, vă veţi pierde credibilitatea.
Pedepsele îndelungate (de exemplu – o lună fără televizor!) nu au nici un effect, exceptând reacţiile inverse, de revoltă şi nesupunere. În plus, motivaţia în sine pare că lipseşte cu desăvârşire.
De la 9 la 12 ani
La fel ca toţi copiii, şi cei aparţinând acestei grupe de vârstă pot fi disciplinaţi în mod natural, fără coerciţie. Pe măsură ce cresc, ei învaţă firesc să se maturizeze, să înţeleagă ce înseamna liberul arbitru şi responsabilitatea, precum şi eficienţa propriilor acţiuni, însoţită de corectarea lor.
De pildă, dacă puştiul sau puştoaica nu şi-a făcut tema pentru acasă, ar fi bine să insişti asupra subiectului, ajutând, gândindu-te ca va fi mai rau dacă se pezintă a doua zi la şcoală nepregătit/ă. În afară de asta, lecţia de viaţă este în sine nepreţuită. Va obţine o notă mai mare dacă este ajutat. Absenţa acestei insistenţe sau a ajutorului poate avea consecinţe nu tocmai bune. Eşti responsabil pentru responsabilitatea copilului tău – nu uita asta!
E firesc să-ţi ajuţi copilul, subiectiv, când a dat de necaz. Pe termen lung însă, doar această reacţie, neînsoţită de grijă sporită, nu-l va feri de repetarea aceloraşi greşeli. Copilul vede că i-a făcut bine ceva anume şi va reuşi în consecinţă să nu repete greşelile.
De la 13 ani în sus
Deja se cam isprăveşte cu “munca de jos”: temelia e aşezată. Copilul ştie ce îi ceri, înţelege, e conştient. Se fereşte singur de ce e rău. Însă nu adormi pe-o ureche: nu s-a isprăvit! E loc de disciplină şi pentru adolescenţi (gurile rele zic că greul abia începe…) E vremea să treci de la regulile casei tale la legile lumii. În continuare, există graniţe de desenat, interdicţii de ascultat, sfaturi de dăruit, pe măsură ce libertatea lui capătă substanţă.
Temele pentru acasă, educaţia în general, alegerea şi controlarea anturajului, prima şi următoarele iubiri, ispitele şi temerile – toate acestea cad tot în curtea ta. Se vor îndesi probabil “revoltele”. Nu ai însă voie să ignore nimic. E tot copilul tău – nimic nu poate schimba asta. Ai în continuare datorii. Eşti în punctul în care încă nu-ţi poţi lua mâna de pe ele. Viaţa lui încă cere disciplina pe care nu i-o poţi refuza subit. Nu e încă adult. Libertatea şi responsabilitatea lui nu au contur ferm. Îti poţi permite să îl cerţi pentru că a venit acasă cu o oră mai târziu decât a promis, că a lipsit o zi de la liceu. Trebuie să fii ferm dacă a umblat la portofelul tău.
E vârsta la care se învaţă responsabilitatea, în direct. Libertatea care bate la uşă nu e neapărat bună, dar el nu înţelege neapărat asta. Trebuie găsit optimul echilibru între pedeapsă şi răsplată, cu toată nuanţarea lor. Are nevoie de o anumită “scăpare din frâu”. Nu îl mai poţi încorseta. Nu are sens, de exemplu, să îl obligi să se îmbrace sau să se tundă într-un anumit fel. Va asculta ce muzică vrea el. E vremea când o sugestie bine plasată ia faţa coerciţiei. Ai răbdare! Va învăţa singur din eşecuri. Rolul tău e să ai sfaturi bune, la cerere. Pentru că va învăţa să le ceară!
Arată-i mereu jumătatea plină a paharului. De regulă, el va veni cu plângeri legate de cea goală. Rolul tău e să sporeşti binele, nu să lamentezi lipsa lui. Responsabilitatea rămâne însă o temă majoră.
Despre pedepsele fizice
Foarte probabil, acest subiect este şi cel mai controversat. E bine sau nu să-ţi baţi copiii? Vom da, în continuare, câteva abordări neutre, indirecte…
• Copiii care au fost agresaţi de părinţi îi justifică pe pe părinţi spunând ca e de înţeles: “aveau dreptate să fie nervoşi”…
• A lovi un copil include riscul de a-l răni
• Mai degrabă decât “a învăţa o lecţie”, bătaia induce teamă şi retragere, eventual şi ascuţirea armelor pentru a face aceiaşi prostie fără a fi prins… În afară de asta, copiii au tendinţa de a face ceva rău doar pentru a fi băgaţi în seamă, neglijaţi fiind… De fapt, voiau doar o recompensă, chiar şi negativă…